1

Visam că fusesem suit pe o masă, gol, cineva mă lovea peste testicule cu nuiaua, iar eu plîngeam de ruşine, şi am fugit ca să nu mai aud rîsetele care însoţeau fiecare lovitură; apoi m-am văzut la un proces, unde eram judecat pentru că furasem haine să mă îmbrac, iar procu­rorul citea cu o voce peltică rechizitoriul, “cer condam­narea lui Daniel Petric la…”, restul n-am mai auzit de­oarece, îmbrîncind uşierul, am fugit şi de-acolo şi m-am pierdut printre trecătorii care umpluseră străzile oraşu­lui în noaptea de Paşti… Mirosea a primăvară, a sărbă­toare, şi tot uitîndu-mă la lumînările aprinse care licăreau în întuneric m-am pomenit în faţa casei unde locuia tata. Am vrut să trec mai departe, n-avea rost să-l caut după atîta vreme tocmai în noaptea de Paşti, cînd am auzit o bătaie în geam. M-am oprit intrigat. Casa era cufundată în beznă, nu venea dinlăuntru nici un alt semn de viaţă. Şi deodată m-am gîndit că tata, rămas singur în noaptea de Paşti, intrase în agonie şi cerea ajutor. Am luat-o la fugă, dar pe măsură ce alergam auzeam şi mai tare degetul care bătea în geam şi, după un timp, am înţeles că eram urmărit. Numeroşi oameni cu lumînările aprinse fugeau după mine şi, în loc să se stingă, flăcările lumînărilor creş­teau, unindu-se într-un incendiu uriaş. Ca să scap de urmăritori m-am refugiat într-o pivniţă. De cum am coborît treptele umede am simţit, cu groază, că mi se încolăceşte ceva apăsător pe piept. Am ieşit imediat, să cer ajutor celor care mă urmăreau, dar acum străzile erau pustii, nu se mai vedea nici o lumînare aprinsă, un întu­neric de nepătruns domnea peste tot. Disperat, m-am oprit la prima casă şi am bătut în geam. Nu mi-a răspuns nimeni, în schimb am auzit pe cineva fugind, ieşind din curte, apoi pe poartă şi pierzîndu-se în întuneric. La fiecare casă unde băteam în geam se întîmpla acelaşi lucru; oamenii o luau la fugă. Nu vedeam decît umbre care se îndepărtau grăbite şi se topeau în noapte. Pînă la urmă, tot încercînd în zadar să găsesc pe cineva care să mă ajute, m-am po­menit afară din oraş. Mergeam din ce în ce mai greu, abia respirînd şi-mi simţeam inima gata să pleznească. Probabil, din pricina asta am alunecat şi m-am rostogolit într-o rîpă. Cînd m-am oprit în sfîrşit şi m-am ridicat dintre bălăriile între care căzusem, am descoperit că mă aflam între ruinele unei vechi arene. De jur împrejur, la o distanţă nu prea mare, se ridica un zid înalt. Eram fericit acum deoarece scăpasem de apăsarea de pe piept, inima îmi bătea aproape normal, zorită numai de emoţia prin care trecusem, iar deasupra mea cerul se spuzise de stele. Abia cînd m-am desmeticit, am priceput că nime­risem într-un fel de capcană şi m-a cuprins din nou teama. M-am aşezat între bălării ca să mă gîndesc ce trebuia să fac. Să încerc să escaladez zidul? Părea imposibil. Nu mă simţeam destul de puternic pentru asta. Să-l acopăr cu flori şi ghirlande de buruieni, ca să nu-l mai văd, să nu mă demoralizeze şi să cultiv apoi pămîntul, aşteptînd să apară într-o zi acolo şi o femeie pe care s-o iubesc? ea mi-ar fi alungat Urîtul şi ar fi născut copii care la rîndul lor, crescînd, ar fi cultivat pămîntul şi ar fi făcut alţi copii. Sau să mă culc pe spate, cu faţa la stele? la urma urmei, cerul înstelat se vedea şi de-acolo, în toată splendoarea lui, la fel ca de oriunde. Dar nu, nu mă puteam resemna să rămîn acolo. Singura soluţie era să mă rog lui Dum­nezeu să mă ajute să scap din capcană. Şi chiar am început să bolborosesc, speriat, o rugăciune cînd mi-a trecut prin minte că Dumnezeu este Marele Dresor în faţa căruia tremură toate fiarele pămîntului şi că eu, ah cît de bine cunoşteam mirosul de la circ, mă aflam de fapt într-o cuşcă pe acea mică bucată de pămînt, înconjurată de un zid înalt, de unde Dumnezeu, la cererea oamenilor, vroia să mă scoată printr-un act de supunere necondiţionată care avea valoarea unei capitulări. Mi-am încleştat ime­diat buzele şi mi-am înfipt unghiile în carne ca să nu mai spun nici un cuvînt din rugăciune. Eram gata chiar să scot un urlet de fiară îndîrjită, ca să-mi dau curaj, cînd am auzit un sunet cunoscut, a cărui provenienţă n-o puteam totuşi preciza. Am ciulit urechile, m-am concen­trat îndelung şi în cele din urmă m-am lămurit. Erau valurile unei mări. Dincolo de zid se găsea, aşadar, o mare. Această descoperire m-a umplut de bucurie, fiindcă tot­deauna iubisem marea, iar bucuria mi-a dat puterea pe care n-o aflasem ceva mai devreme în disperare. M-am agăţat cu unghiile de fiecare accident al zidului, mi-am jupuit mîinile şi genunchii pînă ce, cu un suspin de uşu­rare, am reuşit să-l escaladez. Grăbindu-mă să cobor, fericit de isprava mea şi nerăbdător să mă arunc în primul val ca să mă spăl de sînge şi să simt mirosul mării, am alunecat, am căzut din nou şi m-am trezit. M-am trezit în patul meu, în camera mea, la azilul de bătrîni despre care vreau să vorbesc. Lăsasem fereastra deschisă cînd mă culcasem şi de-afară, de pe ţărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniştea dimineţii.
Am tras pătura peste mine, încercînd să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfîrşitul visului şi, ca să mă consolez, m-am gîndit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaşte ce se întîmplă pînă la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins o ţigară şi m-am dus la fereastră. Încă nu se făcuse ziuă. Noaptea mai atîrna deasupra mării ca o zdreanţă murdară care se destrăma. La ora aceea pe ţărm nu era nimeni. Doar pes­căruşii dădeau ocol stîncilor de marmură, unde urma să fie cimitirul cel nou. Brusc, mi-am amintit de durerile mele de stomac şi de sfatul lui Dinu. Nu mai trebuia să fumez avînd stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care mă supăra în fiecare primăvară şi toamnă. Am strivit ţigara în scru­miera improvizată dintr-o cutie de conserve şi am aprins o mică lampă cu spirt ca să-mi încălzesc un ceai. N-aveam altceva. Ceai cu biscuiţi. După ce-am mîncat, mi-am aprins o nouă ţigară şi m-am întins în pat. Mă preocupa visul din care abia mă desprinsesem şi care, dincolo de unele amănunte trăite, înfipte ca nişte spini în carnea mea, fusese destul de exact în esenţa lui; undeva în memoria mea exista într-adevăr un zid, care mă despărţea de tre­cutul meu.
Cînd ţigara a ajuns să mă ardă la degete, m-am ridicat, am strivit-o în scrumieră şi m-am dus din nou la fereastră. Aerul dimineţii îmi făcea bine, era răcoros şi plăcut muş­cător. Acum marea se vedea pînă departe, iar orizontul ardea ca o presimţire. Din clipă în clipă, soarele trebuia să răsară. Mi-am adus aminte ce-mi zisese Moaşa în ajun: “Simte-te bine, domnule sculptor, ca în vacanţă, de ce te grăbeşti? Doar nu te sileşte nimeni să te grăbeşti. Profită de asta, cît timp mai poţi. În locul dumitale m-aş duce pe ţărm, aş face o baie în mare, m-aş plimba. În sfîrşit, dacă ai chef, du-te în cătun. Ia-l pe amicul dumitale, doctorul Dinu, să-ţi arate plăcerile cătunului. În mocirlă, la vînat de cerbi, şi prin case la vînat de văduve”. Şi rîsese cu poftă, foarte mulţumită de umorul ei. Mă plînsesem că Bătrînul uitase parcă de mine după ce mă chemase acolo. Trecuseră mai multe săptămîni de la sosirea mea şi nu primisem de la el nici un semn că dorea să discute cu mine despre noul cimitir pentru care venisem. Moaşa evitase cu abi­litate un răspuns exact. După obiceiul ei, se folosise de o glumă pipărată ca să iasă din încurcătură. Dar n-am con­trazis-o. Învăţasem, în împrejurări foarte pedagogice, să nu-i contrazic pe cei ce reprezentau autoritatea şi să nu intru în conflict cu nimeni îmbrăcat în uniformă, chiar dacă era vorba doar de un halat alb. Cînd un doctor îmi da o reţetă, o băgam în buzunar, prefăcîndu-mă că voi înghiţi ce mi se recomanda să înghit. Cu atît mai mult n-avea rost s-o înfrunt pe Moaşa; ea se ocupa de adminis­traţia azilului şi de mult timp nu-mi mai îngăduiam să mă arăt isteţ cu cei de care depindeam într-un fel.
Am ieşit pe ţărm, am făcut o baie în mare, care m-a înviorat de-a binelea, după care m-am dus să-l caut pe Dinu. În definitiv, ideea Moaşei nu era deloc rea. Tot nu fusesem eu niciodată în cătun. Îl cunoşteam numai din poveştile exaltate ale bătrînilor, cărora le străluceau ochii cînd vorbeau despre acea mică aşezare de pescari, de dincolo de baltă, ca despre un paradis interzis. Dar Dinu mi-a spus că abia după-amiază, cînd se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. “Eu îmi cîştig pîinea”, a rîs el, făcînd aluzie la faptul că aşteptînd să mă cheme Bătrînul şi să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligaţie. Drept care m-am întors în cameră, în­cercînd să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că baia în mare nu mă spălase şi de mîlul visului care-mi stăruia în minte, mă preocupa.
Şi înţeleg de ce. A fost prima oară cînd mi-am dat seama clar că nu mai eram foarte sigur de trecutul meu şi că raporturile mele cu el nu mai sînt cele normale; mi-l amintesc fragmentar, cu fisuri, cu pete albe, cu semne de întrebare, dar ceea ce îmi aduc aminte mă urmăreşte şi în somn. Poate că amintirile mele s-au amestecat cu ale altora, ca apele rîurilor în mare, sau, poate, am uneori senzaţia că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sînt sigur cîtă autenticitate există în întîmplările care m-au împins pe acel ţărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrînii azilului, şi de-acolo în acest pod aşteptînd să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sînt momente cînd mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Şcoala de Belle Arte, că am fost însurat, că am stat la închisoare şi am visat să eliberez animalele de la un circ. Pe urmă îmi spun că asta n-are importanţă; ceea ce ni se pare că am trăit ne exprimă la fel de bine ca amintirile autentice. Trecutul poate fi ca păcatul originar pe care nu l-am săvîrşit noi, însă îl plătim noi. Orice e cu putinţă în lumea asta, in­clusiv ca vinovaţii să se îmbrace în robă de judecători şi să condamne victimele. După cum e foarte posibil ca absolut totul să fie real, să-mi aparţină, şi ca impresia de nesiguranţă pe care o am să nu fie altceva decît o viclenie a instinctului meu de conservare, o încercare, de care nu sînt pe deplin conştient, de a mă menaja, de a-mi uşura situaţia în propriii mei ochi sau de a pune măcar o îndoială în locul explicaţiilor pe care nu izbutesc să mi le dau. În orice caz, nu-i mai iau în derîdere pe cei ce vorbesc de infern; există infernuri trăite şi nu totdeauna cei care le-au străbătut sînt inocenţi.
În semn de penitenţă, m-aş putea condamna să rămîn aici, dar cît s-ar putea trăi aşa? Pentru dinţii ascuţiţi ai guzganilor problemele mele n-au, bineînţeles, nici o im­portanţă, în schimb trecutul meu ciopîrţit, îndoielnic şi tiranic mă sileşte să mă întorc mereu în urmă, cu ochii deschişi sau în vis, şi să pun cap la cap amintirile vii, înainte ca furtuna pe care o aştept să măture şi să purifice totul, pentru a înţelege cum a început (s-o numesc boală? ruptură? soartă? Dinu i-a zis o dată schizofrenie, în­trucît ca psihiatru nu vroia să opereze cu noţiuni aproxi­mative, dar nu-mi place cuvîntul, sună prea brutal, şi nici nu ştiu dacă e întrutotul exact) şi cînd? pricina care m-a împins să lupt împotriva mea cu o tenacitate penibilă, să afişez de timpuriu, cu o mare seriozitate, resentimente în care nu credeam, şi să ascund cu grijă afecţiuni în care credeam. De cum deschid ochii privesc printre scînduri cerul, pîndesc zgomotele posibile din hangar, cu toate că din momentul în care m-am suit în acest pod n-am auzit pe nimeni umblînd pe-acolo şi, cînd nu mai am nimic de făcut, zic şi eu că e plictisitor să nu te înşeli niciodată; apoi mă analizez, simţind în gură gustul sălciu al tuturor prostiilor în care m-am avîntat cu înflăcărare.
Şi pe urmă nu ţin să mă căiesc, să fiu iertat. Pentru atît de puţin n-aş sta aici la pîndă. Şi spun asta fiindcă m-am debarasat de modestie ca de o cămaşă de forţă în cimitirul de marmură. Îmi doresc ceva mult mai important decît iertarea acum, iar întrucît ştiu că fiecare pierde pentru sine, dar dacă reuşeşte să-şi dea sieşi un sens, va reuşi să dea şi lumii unul, mă feresc să-mi ascund păcatele ca animalele care îşi ascund excrementele şi mă lipsesc, nu dezinteresat, de orice scuză; în fapt, mărinimoşii te pot umili mai rău decît cei mai cîrcotaşi acuzatori, acope­rindu-ţi eşecul, ca pe o murdărie, cu mila lor.
Uneori, înclin să cred că, dacă ar fi rugaţi să spună ce ştiu, pescarii din cătun ar ridica din umeri, tăcînd, apoi s-ar uita ţintă în ceştile lor de cafea pentru a-i da de înţeles celui care i-a întrebat că din punctul lor de vedere discuţia e încheiată. Aşa făceau şi cu noi, cu mine şi cu Dinu, cînd mergeam să vînăm cerbi în mlaştină. Ori poate s-ar mira auzind de azil. “Ce azil? Un azil de bătrîni? Nu, n-a existat niciodată prin părţile noastre aşa ceva”, ar zice, poate. “Bine, bine, dar cenuşa?” mă pomenesc şoptind. La care ei ar adăuga plictisiţi: “Au ars nişte bălării”. “Şi cerbii?” “Care cerbi?” “Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în Stîncile de marmură de pe ţărmul mării şi că vîna aici în mlaştină cerbi”. “A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai ştim nimic despre el. Cît priveşte cerbii, au existat cîndva cerbi în pădurea de sălcii de lîngă mlaştină, dar a dat o molimă în ei şi au pierit cu toţii. Asta s-a întîmplat demult”. După care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muţenia lor… Dacă trecutul ar fi la fel de mut sau dacă ar trece ca pojarul fără să lase urme, aş fi tentat, poate, să le dau cu tifla guzganilor, cum făceam cu oamenii respectabili pe vremea cînd nu eram decît un mucos obraznic. Din fericire, aşa ceva nu mai e cu putinţă. Con­fuz, ros de semne de întrebare, dar sîcîitor şi lipit de umerii mei ca o cocoaşă, pe care o voi duce cu mine în mormînt, trecutul mă împiedică să scap cu jumătăţi de măsură.

Articole asemanatoare

• Nu exista articole asemanatoare.

Filed under: Beletristica si critica by Alex