- ACEASTA ESTE ENIGMA de dezlegat, am rostit, încheindu-mi istorisirea. Gazda mea, după obicei, nu se referi la cele povestite de mine, ci la un amănunt al lor ce i se păruse mai semnificativ: – Nu cred să existe popor pentru care calul să nu fie asociat, din punct de vedere simbolic, lumii beznelor, (rosti cu gravitate doamna Ecaterina Dobă). Mai ales femeile (termenul, în gura domniei sale, căpăta nişte rotunjimi şi nişte ecouri nemaipercepute de mine de pe buzele altcuiva), mai ales noi, femeile, mult mai sensibile decât sexul opus (de data aceasta introduse o nuanţă pejorativă, de parcă sexul opus n-ar fi fost cel masculin, adică ’sexul tare’, ci dimpotrivă ’sexul slab’, ceea ce era o aberaţie când vorbitoare era o femeie; dar ce să-i faci? Zi-i doamna Ecaterina Dobă şi pace…!), mult mai sensibile, noi, femeile, decât sexul opus, ziceam, recepţionăm imaginea calului ca zbucnind din adâncurile tenebroase. (Îşi ridică fesele, de amplitudinea unui cuptor rustic de lut, sprijinindu-se cu antebraţele pe cele două rezemătoare laterale ale fotoliului, şi le lăsă să cadă iarăşi, fierbinţi, în culcuşul lor, altfel rearanjate.) Recepţionăm, spuneam, imaginea calului ca zbucnind din adâncurile întunecoase, că-s ale pământului, că-s ale oceanelor, cu vigoarea unei explozii menstruale. (Ultimul său cuvânt avea o forţă de bombă incendiară.) Calul este o progenitură a Nopţii şi a Misterului. Aduce cu sine, în realitatea noastră, caracterul hrănitor, dar şi sufocant al Apelor de Început. Este purtător de viaţă, ca şi de moarte. Foc consumator şi triumfător. (Îşi înălţă palmele, cu degetele alipite şi întinse, într-un gest de liturghisitor.) Calul face parte din decorul de care ne-nconjoară Muma cea Veşnică, alături de lună, ape, vis, vegetaţie şi… (lăsă dumneaei să se scurgă o bucată bună de timp, cu intenţia de a conferi toată greutatea cuvenită noţiunii ce urma să fie enunţată; apoi îşi ţuguie întreaga muşchiulatură de deasupra bărbiei, cu miezul rujat gros şi sumbru, îşi ridică sprâncenele dese, negre şi late, îşi întredeschise şi mai larg pleoapele, dezvăluind tot mai mult globii oculari fascinanţi, ca pe nişte luminătoare ale feţei măslinii şi reluă)… din decorul Mumei Primordiale mai fac parte: vegetaţia şi… Sexul! Doamna Ecaterina Dobă şi cu sora ei Eufilia Mănăstire reprezentau comoara mea cea mai de preţ. Eram coleg de cancelarie cu cea dintâi, la un liceu fără prea mare tradiţie, nici pretenţii. Înainte de a o auzi glăsuind pentru întâia oară, m-a fâstâcit prezenţa sa carnală bogată: umplea încăperea extrem de spaţioasă, obligându-ne pe noi ceilalţi treizeci-patruzeci de profesori de faţă să ne ştergem trupurile din dreptul său, să ne retragem – umbre în plină lumină – pe lângă pereţi. Şi, într-o bună zi, într-o pauză dintre orele de curs, o ‘fereastră’, cum i se spune, pe care mi-o dedicam lecturii concentrate a unei cărţi de exerciţii yoghine, intrând majestuos în sala pustie, mă zări parcă pentru prima oară, deşi fusesem repartizat în acea şcoală de mai bine de o lună şi o salutam respectuos în fiecare dimineaţă, precum şi la plecare. – Ce citiţi, domnule profesor?, mă întrebă, lăsându-şi pe canapea, alături de mine, povara făpturii ei ce nu cunoştea moderaţia niciunde. O parte a pulpei sale şi a cărnii de pe şold mă acoperi, deoarece n-am apucat să mă retrag când îmi căzu alături. Parcă zvârlise incomplet peste trupul meu o pilotă în flăcări. M-am roşit până la rădăcina părului. Printr-o reacţie ciudată, un strop de sudoare rece îmi lunecă de-a lungul coastelor, din subsoara opusă femeii. Un nod, apărut din senin în gât, mă împiedică să răspund. Nu era persoana care să ţină seama de ceea ce stârnise în mine. înşfăcă energic volumul dintre degetele mele moi. Am băgat de seamă ce mână voluntară avea, cât îi era de dinosaurică. Parcurse titlul. Răsfoi. îmi înapoie tomul. Privindu-mă fără să clipească, zâmbi şi articulă, neacordându-mi dreptul la replică: – Eşti al meu! Uităturile mele, jenate de aţintirea ei posesivă, coborâră, să se fe-rească de arsură. Asemeni celor trăite de peregrinul care, urcând absent panta molcumă a unei coline leneşe, când poteca îi ocoleşte acesteia culmea, este surprins de priveliştea alpină imensă, ascunsă până atunci de dealul pe care se află şi el, şi eu am tresărit, căci pupilele mi se umpleau de peisajul montan nesfârşit al pieptului profesoarei. Sutienul rigid abia putea să stăvilească revărsările eruptive ale sânilor ei fără precedent, nici egal. Am simţit că ameţeam. – Eşti al meu pentru că te preocupă yoga. Fiindcă, domnule profesor, eu sunt mai mult decât sunt. Aceasta era lucru sigur. Era ‘mai multă’ decât oricare dintre colegele noastre, luate mereu câte două şi legate fedeleş şi siamez una de cealaltă. – Adică, mă readuse dânsa pe pământ, se afirmă că predau ştiinţele Naturii. Spun asta neştiutorii. înlocuind unul dintre cele două cuvinte, e posibil să se afirme că predau ‘ştiinţele Firii’; dar eu mă simt la fel de doctă în ştiinţele Suprafirescului. Aşa că avem multe de discutat împreună. Te rog, sună-mă. îşi scoase din poşeta tip geamantan un stilou original, gros cât prelungitorul pompei de desfundat chiuveta, rupse o pagină dintr-un caiet de teză, îmi înscrise pe ea, cu cifre de o şchioapă, numărul domniei sale de telefon şi-mi stabili ziua şi ora când s-o contactez. Cea dintâi cerere, odată ajuns la dumneaei, fu să-i fac pe loc o demonstraţie cu toate asanele yoghine pe care le practicam. Nu mă aşteptase singură. Venise în vizită şi o cercetătoare de la un institut cu profil matematic. Solicitarea mă luase prin surprindere. Nu mă pregătisem, să-mi fi adus cu mine un costum de gimnastică. Cât o privea pe doamna Ecaterina Dobă, nu constituia un argument destul de serios pentru a-i fi înfruntată dorinţa. M-am descălţat. Mi-am scos şosetele. Am descheiat cămaşa. Am depus-o pe un scaun. Mi-am dat jos pantalonii. şi, pe pătura pe care mi-a întins-o peste covor, am trecut la setul de posturi obişnuite. Când, în final, am redeschis ochii, matematiciana, surâzând ambiguu, se pregăti să comenteze cele urmărite. însă, după ce înghiţi în sec, subconştientul, mai puternic decât ea, o trădă şi se pomeni afirmând: – Parc-aş fi fost la mare… şi priveam la… Ruşinată de cele deconspirate asupra visului său cu ochii deschişi, se prefăcu grăbită şi ne lăsă pe doamna profesor şi pe mine între patru ochi. Doamnei Ecaterina Dobă nu-i trebui răgaz mai îndelungat de două săptămâni pentru a-mi dezbrăca sufletul tot astfel după cum, cu prilejul primei mele intrări în apartamentul său, mă dezbrăcase la propriu. Mi-a smuls, una după alta, toate draperiile câte-mi ascundeau trecutul, ca istorie, formare, mediu, gusturi, aspiraţii şi celelalte. Iar cu acestea încă definesc prea pe scurt procesul la care m-a supus. A smuls până şi cortine despre care nici eu nu ştiam că-mi tăinuiau cotloane ale subconştientului înţesate vârf cu amintiri nerecomandabil a fi divulgate. Cu alte cuvinte, m-a jefuit până şi de trăsături pe care le ignoram a-mi fi aparţinut. La capătul acestei stoarceri silnice, tremuram lângă dumneaei, despuiat pe dinafară şi pe dinăuntru, ca o frunză, toamna, gata să fie luată de vânt. Ajunsesem tocmai bun pentru planurile domniei sale. Eram ucenicul ideal, urciorul gol ce aştepta să fie umplut. Pe Eufilia Mănăstire am zărit-o iniţial prin uşa odăii unde mă aflam, pe care o întredeschisese. Numai vârful nasului tont şi un iris furişat cu indecenţă spre trupul meu, ieşit dintre veşminte ca din scoică, să evolueze în şirul de asane ce deveniseră cotidian publice de când cu aceste întrevederi. – Pardon!, se scuză cu un voit aer înţepat ce nu izbuti să mă înşele în privinţa curiozităţii cu care mi-a sorbit, timp de două secunde, ţinuta de ştrand. La început am crezut că doamna Ecaterina Dobă mă stârnea la spectacolul yoghin pentru a-şi satisface cine ştie ce perversitate a văzului. Numai curiozitatea de a o analiza, cu jertfa demnităţii mele personale, mă stimula să dau ascultare poruncii sale. Curând am priceput că era mult mai doctă decât mine în domeniul respectiv, că intenţiona să mă ajute efectiv şi că nu aveam decât de câştigat înfăţişându-mă ei ca la doctor. Ulterior, sora dumneaei s-a învăţat să ni se alăture, la un ceas-două după sosirea mea, atunci când socotea că ne trecuse timpul necesar schimbului de idei al intimităţii colegiale. şi, în trei, ne lansam într-o goană nestăpânită, călări pe bidiviii culturii, ai ştiinţei şi ai închipuirii, cu pletele în vânt, şfichiuiţi de raze. înclinaţia lor specială, ce mă atrăgea în măsură egală către amândouă, era dezghiocarea înţelesurilor de taină ale existenţei. Aveam un noroc extraordinar. Interpretările simbolisticii dobândeau două culori complementare. Ecaterina Dobă se afunda în interpretarea ‘neagră’. Sora sa, măritată Mănăstire, îşi lua zborul spre o lume solară. Ambele, confruntate cu aceleaşi fenomene, le comentau – una cu bisturiul în stânga, cealaltă – cu el în dreapta. Eu înfruptându-mă din darurile amândurora, izbuteam să scrutez panorama întreagă, în desfăşurarea-i neştirbită. Era o plăcere deosebită să le provoc la sfada intelectuală, o plăcere cu roade neîndoielnice. În ziua despre care e vorba, ne aflam iarăşi tustrei împreună la o similară agapă a sugestiilor esoterice, putând conduce la descifrarea unei enigme propuse de mine, ce mă frământa de câteva zile. – În calitatea sa de obişnuit cu lumile obscure, tradiţiile folosesc calul şi accesoriile călăritului pentru a înlesni sufletelor celor decedaţi să pătrundă în ţinuturile subpământene, fără a se rătăci, continuă să explice doamna Ecaterina. Deşi abia îşi aduna forţele să mă lămurească şi încă nu intrase oratoarea nicidecum în miezul chestiunii, o simţeam pe doamna Eufilia vibrând de nerăbdarea de a purcede la rândul său la elucidarea ciudăţeniilor narate de mine. Dar nu venise timpul dumneaei şi o ştia prea bine. Până n-o lăsa pe sora sa să strălucească aidoma lui Crai Nou pe cerul înserării, adică lumină singulară în vastitatea celor ce ar fi putut fi descifrate, n-avea nici o şansă să deschidă gura. Puneri la punct frecvente şi aspre o învăţaseră cum să se comporte în prezenţa sorei sale mai mici – după numărul anilor şi nu după dezvoltarea fizică. – Mai toţi altaii depun… Pe când doamna Dobă vorbea, zăream cu ochii închipuirii inşi îmbrăcaţi cu veşminte din piei de animale, gălbui-vineţi pe pomeţi, frunte, cu nasurile storcite, cu peri rari pe bărbie şi sub nări, cu ochi înguşti, brăzdaţi şi încruntaţi de durere, întinzându-şi morţii pe glodul smârcos, alături de hoiturile cailor lor, odihnind capetele cadavrelor pe şeile folosite cât trăiseră. Ţineau între degetele încleştate frâul, arcul. şi, deodată, lângă toate acele stârvuri, răsăriră pâlpâit, ca din aburi, duhurile cailor psihopompi, adică dintre animalele menite să ia în primire sufletele expirate. Porniră asiaticii sculaţi din morţi, călări pe ele, spre Celălalt Tărâm. Bocete şi nechezări sălbatice îmi chemară privirile aiurea, unde, înecate în sânge gâlgâitor, erau sacrificate aceleaşi splendide animale, cu prilejul incinerării stăpânilor lor… Vorbitoarea înţelese că exagerase reţinând cuvântul numai pentru sine. îi aruncă doamnei Mănăstire o uitătură, simultan fulgerare, dar şi semn al îngăduinţei. Despre viaţa lor particulară aflasem prea puţin. Totuşi şi atâta îmi era suficient pentru a trage concluzia că echilibrul li se întemeia pe contradicţie, nicidecum pe armonie. Cititorul a înţeles că, de faţă cu altcineva, Ecaterina avea acceptul de a domina cuplul fratern. în schimb, în întreprinderile pe termen lung, Eufilia nu admitea să i se încalce voinţa. Aşa puţintică la trup cum se ivise, se opusese, în tinereţe, unei familii numeroase, excelând prin caractere tari şi îndârjite, şi învinsese de dragul surorii mai puţin vârstnice ca ea cu trei ani. Ecaterinei îi ceruse mâna un ofiţer văduv, cu o situaţie bugetară sigură ce-l recomanda suficient. într-o casă cu patru fete, apariţia lui păruse mană cerească. Dar nu şi pentru ambiţiile Eufiliei. Ţinu morţiş ca sora sa mai mică să-şi ia bacalaureatul şi licenţa şi să nu se gândească la măritiş până ce nu era sigură pe independenţa ei materială. Bineînţeles că nu greşise. Deşi, uneori îmi trece prin minte că ar mai fi putut s-o îndemne a lupta împotriva acelei căsătorii şi un alt motiv, mai puţin altruistic. Anume, e posibil să fi tras sforile astfel încât să nu carecumva să se fi măritat înaintea ei vreuna dintre celelalte pro-genituri ale părinţilor. Cum-necum, ea se înfăţişă a dintâi în faţa altarului să i se pună verigheta pe inelar. Tot dumneaei rămăsese unica surată ce perseverase în domeniul marital. Căsnicia Ecaterinei, mai târzielnică, nu durase mai mult de o săptămână, când, afirmau gurile rele ale colegelor de cancelarie, proaspătul soţ refuzase să se lase bătut, drept care distinsa nevastă îi intentă divorţ pentru brutalităţi. Despre celelate două nu obţinusem nici o informaţie decât că erau refugiate în Occident. Doamna Eufilia avea bărbat şi când le frecventam. Dar cum! Ea locuia cu Ecaterina; el la Mamaia. Mi-e teamă chiar că divorţaseră de formă, pentru a nu fi fost obligaţi să vândă, datorită legilor obtuze ale comuniştilor, una dintre cele două proprietăţi, cea din blocul bucureştean şi căsuţa de vilegiatură – importantă deoarece aducea în sezon oarecare venit.

Articole asemanatoare

• Nu exista articole asemanatoare.

Filed under: Altele by Alex